Românii şi războiul imagologic

Redau mai jos câteva fragmente din cursul de „Istorie a culturii române moderne” al profesorului Grigore Georgiu. Textul prezintă, pe scurt, lupta istoriografică şi de imagine dintre români şi maghiari. Cu siguranţă mulţi dintre voi cunoaşteţi evenimentele descrise, însă fragmentele de mai jos aduc în discuţie şi dimensiunea imagologică a anumitor momente din istoria noastră.

Contribuţia fundamentală a cărturarilor ce aparţin mişcării umaniste româneşti consta în faptul că, prin activitatea lor variată (în plan istorigrafic, literar, religios, instituţional şi educativ), au pus bazele conştiinţei noastre naţionale moderne, au formulat şi codificat unele problemele şi teme capitale privind identitatea românilor şi orientarea lor geopolitică europeană. Problema imaginii românilor, a modului în care sunt prezentaţi în scrierile epocii, reprezintă o temă fumdamentală pentru ei. Este o mărturie a faptului că au conştientizat importanţa acestei imaginii pentru destinul modern al românilor şi au purtat o adevărată bătălie pentru restabilirea adevărului istoric în privinţa originii şi a identităţii româneşti, batălie ce a fost continuată de intelectualii din secolul XIX şi XX. (O reconstituire a acestei batălii imagologice, cu o bază documentară amplă şi aplicată, se află în cartea lui Mihai Ungheanu, Românii şi „tâlharii Romei”.Război religios – război de imagine?, Bucureşti, Editura Phoebus, 2005.) Din textele pe care ni le-au lăsat vedem că românii s-au denumit pe ei înşişi “români”, păstrând amintirea locului de origine, prin care îşi legitimează şi acum identitatea. Această conştiinţă naţională se exprimă şi prin reacţia la deformările pe care le-a suferit imaginea românilor în textele epocii.

Imaginea românilor devine o problemă pentru intelectualii epocii umaniste în momentul în care ea este deformată şi prezentată în termeni negative din interese politice. Când cronica lui Grigore Ureche a fost alterată de Simion Dascălul, acest fapt a provocat o reacţie extrem de viguroasă la Miron Costin şi la alţii. Este lupta cu „basnele“, cu imaginile deformate construite de istoricii vremii. Conform acestui „adaus“, introdus de Simion Dascălul, după o cronică maghiară, românii s-ar trage dintr-un grup de „tâlhari“ din temniţele Romei, daţi în subordinea craiului unguresc, care, cu ajutorul lor, îi scoate pe tătari din Ardeal. După acest eveniment, craiul unguresc îi aşază pe români în Maramureş, de unde ei vor întemeia apoi Moldova.

Semnificaţia negativă a acestui insert istoriografic nu a scăpat cărturarilor umanişti. Când au apărut românii în Ardeal, potrivit acestei legende? În sec. al XIII-lea, odată cu invazia tătarilor, şi sunt prezentaţi ca nişte „răufăcători“. Este o proiecţie identitară negativă asupra românilor, care va fi exploatată masiv de istoriografia maghiară. Este „basna“ cu care se luptă istoriografia română modernă, începând cu Miron Costin, Cantemir şi întreaga Şcoală Ardeleană. (Pentru semnificaţiile acestei bătălii istoriografice, vezi studiul lui Mihai Ungheanu, De la «românii tâlhari» la «Deşteaptă-te române», în vol. Memorie socială şi identitate naţională, Bucureşti, Editura INI, 1998, pp 47-80. Studiul lui Mihai Ungheanu este o inedită (şi singulară până acum) analiză imagologică a raporturilor dintre autoproiecţia identitară a românilor şi lunga serie de „basne“ şi deformări prin care românii au fost codificaţi negativ, începând din perioada cronicarilor până în secolul al XIX-lea.) Cronicarii vor intra într-o campanie de recucerire a adevărului istoric şi de reabilitare a imaginii românilor, bătălie ce va continua multă vreme în cultura română.

Mulţi exponenţi ai culturii române moderne se vor angaja în respingerea „basnelor“ care ne-au desfigurat imaginea, cu scopuri defăimătoare. De aici preocupările intense privind identitatea, de aici obsesia de a afirma valorile autentice prin care trebuie cunoscuţi românii în alte spaţii culturale. Cantemir pune la bătaie pentru a combate „basnele“ imensa lui ştiinţă de carte, acumulată din spaţii culturale vaste, precum şi prestigiul său de savant, recunoscut de cercurile occidentale. Cantemir sintetizează acumulările umaniştilor cronicari şi transmite învăţaţilor ardeleni această moştenire de idei şi teme. Autorul Hronicului vechimii romano-moldo-vlahilor foloseşte o mai bogată argumentaţie teoretică şi istorică, desfăşurată la alt nivel decât predecesorii săi. Cantemir, exemplu absolut, era un cărturar de cel mai înalt nivel, sincronizat cu dispozitivul intelectual al Europei culte. Cantemir reia tema identitară şi, lărgind sfera referinţelor, intră în polemică directă cu toţi falsificatorii de istorie şi de imagine (slavi, unguri, germani etc.), identificând şi motivaţia geopolitică a acestora. El scrie în româneşte, pentru ai săi, dar şi în limba latină, pentru elita intelectuală a Europei.

Deşi la începutul secolului al XVIII-lea istoria noastră este marcată de atâtea fracturi şi evenimente tragice (decapitarea lui Brâncoveanu şi blocarea „renaşterii“ culturale a epocii sale, destinul lui Cantemir, instaurarea fanarioţilor, dezbinarea religioasă din Transilvania etc.), cultura română reuşeşte să-şi asigure continuitatea temelor sale majore, deşi cu eforturi mereu reluate şi adesea într-un climat neprielnic construcţiei culturale durabile.

………………………………………………………………………………………………………

Complexitatea acţiunii culturale şi politice a Şcolii Ardelene, efectele ei imediate, dar şi cele care au dat roade pe termen mediu şi lung în istoria naţiunii române, ne îndeamnă să susţinem că avem de a face cu o primă strategie ofensivă şi relativ sistematică de reabilitare şi promovare a imaginii de sine a românilor, ca entitate naţională globală, aflată în pragul modernităţii. Obiectivul cel mai important al Şcolii Ardelene a fost recunoaşterea statutului de naţiune pentru români, cu drepturi egale în Transilvania, şi, implicit, sprijinirea reformelor sociale care să amelioreze condiţia economică şi culturală a românilor. Ei şi-au concentrat acţiunea culturală pentru restabilirea adevărului istoric şi pentru respingerea imaginii false pe care a răspândit-o despre noi istoriografia ungară, dar nu numai ea. Este evident că avem de a face şi cu una dintre cele mai complexe confruntări imagologice din spaţiul românesc. Pe urmele lui Cantemir, care sublinia importanţa deosebită pe care „ceilalţi“ (în special „lumea mai luminată“, cum spunea el, adică ţările occidentale) o au despre „noi“, exponenţii Şcolii Ardelene au acordat un rol capital indicatorilor de imagine în strategia lor politică şi culturală. Pentru reabilitarea imaginii de ansamblu a românilor, ca entitate naţională cu un loc distinct în tabloul european, ei au purces la reinterpretarea rolului pe care românii l-au avut şi îl au – sub raport istoric, cultural, militar, demografic şi economic în acest spaţiu geopolitic –, subliniind totodată şi semnificaţia aspectului geopolitic al „renaşterii“ naţionale în care sunt angajaţi românii din cele trei Principate. Pentru a susţine aceste idei, învăţaţii Transilvaniei au invocat originea romană („nobilă) a poporului din Carpaţi şi a limbii sale, ponderea lor demografică, importanţa lor economică şi socială.

E limpede că oficialităţile maghiare ale Transilvaniei de la 1800, dar şi exponenţii culturii maghiare de mai târziu, au înţeles miza lucrărilor lui Micu, Şincai şi Maior mai bine decât noi. Au înţeles ce semnificaţie şi forţă poate avea imaginea unui popor (construită iniţial pe datele trecutului) în confruntările politice curente şi au acordat acestui război informaţional o însemnătate strategică. Astfel, literatura şi istoriografia maghiară au pus în circulaţie, cu perseverenţă, mitologia lor despre o Transilvanie pe care triburile maghiare ar fi cucerit-o fără să întâlnească nici urmă de populaţie românească! Această „teorie imigraţionistă“, pe care au combătut-o convingător reprezentanţii Şcolii Ardelene, cu datele şi informaţiile istorice pe care le deţineau acum două sute de ani, a fost reluată de Robert Roesler în lucrarea Romanische Studien, publicată la Viena, în 1871. Deşi este în contradicţie flagrantă cu datele acumulate de cercetarea istorică obiectivă, date ce au devenit dovezi incontestabile privind continuitatea românilor pe teritoriul vechii Dacii, totuşi, istoriografia maghiară oficială continuă şi azi să susţină această teză aberantă, formulată în condiţiile politice ale secolului al XVIII-lea, când autorităţile maghiare aveau un evident interes politic şi economic ca să-i „prezinte“ pe români în condiţia umilitoare de „toleraţi“, de „iobagi“ şi de populaţie „inferioară“, care nu are dreptul de a aspira la condiţia de „naţiune“. Putem spune că acest uimitor dispozitiv intelectual care se cheamă Şcoala Ardeleană şi-a făcut datoria ştiinţifică şi morală, în condiţiile în care a lucrat. Reprezentanţii ei şi-au consumat energiile pentru a dovedi netemeinicia acestor teze, pentru a demonstra, cu documente, continuitatea românilor şi drepturile lor legitime în spaţiul în care s-au format ca popor.

Blaga susţinea că exponenţii Şcolii Ardelene, „în ciuda rătăcirilor“ şi a erorilor ce le aparţin, „sunt mai actuali ca oricând“, precizând că sunt „actuali prin substanţa lor, dacă nu prin manifestările lor“. Mai are vreo semnificaţie actuală bătălia pentru adevăr dusă de Şcoala Ardeleană acum două sute de ani? Mai avem nevoie azi de o nouă Şcoală Ardeleană? Întrebările par deplasate şi retorice, dar trebuie să constatăm că falsurile „clasice“ ale istoriografiei ungare au fost redimensionate în fel şi chip în timpuri recente, fiind şi azi un instrument de manipulare a opiniei publice internaţionale. Teza oficială a istoriografiei maghiare nu a fost abandonată, dovadă că ea a fost reluată şi în masiva lucrare Istoria Transilvaniei, publicată de Academia Republicii Populare Ungare, în 1987. Un compendiu al acestei lucrări a fost tradus prompt în limbi de circulaţie universală, iar teza imigraţionistă a fost preluată de dicţionare, enciclopedii, tratate de istorie, atlasuri de geopolitică şi alte lucrări politice şi istorice din lumea întreagă. Replicile formulate la începutul secolului al XIX-lea de Micu, Şincai şi Maior, apoi de alţi istorici români (Xenopol, Hasdeu, Iorga, C-tin C. Giurescu etc.) nu au răzbătut decât sporadic în mediile ştiinţifice occidentale, unde teza istoriografiei maghiare – promovată sistematic în ultimele două veacuri, beneficiind şi de un masiv suport logistic şi propagandistic – pare a fi acceptată, dovadă că „versiunea“ ei cu privire la istoria Transilvaniei, cu falsurile şi „născocirile“ ei (cum spunea Petru Maior) este astăzi acreditată, vai, în atâtea dicţionare, atlasuri geopolitice şi tratate de istorie aflate în bibliotecile mari ale lumii. În 1996, Ungaria a celebrat 1100 de ani de la sosirea triburilor ungare în câmpia panonică, iar în anul 2000 a celebrat un mileniu de la întemeierea regatului ungar. A fost prilejul unei noi ofensive mediatice pentru forţele ce nu vor să se „reconcilieze“ cu adevărul istoric şi cu realităţile actuale, deplângând pe toate căile „nedreptatea Trianonului“. Răspunsul nostru este anemic sau chiar inexistent în acest război informaţional. Nu avem azi o „Şcoală Ardeleană“!

Sursă: Prof. univ. Grigore Georgiu, Istoria culturii române moderne, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative – Facultate de Comunicare şi Relaţii Publice, Bucureşti, 2007.

Comunicare non-verbală între România şi URSS

Citind de curând cursul de „Conflicte şi Comunicare în secolul XX” al domnului profesor Constantin Hlihor, am găsit, la un moment dat, un episod privind relaţia României cu URSS relatat de Vasile Şandru, fost ambasador în Uniunea Sovietică. Mi s-a părut relevant pentru ceea ce înseamnă comunicarea non-verbală între două ţări, cât şi pentru starea relaţiilor dintre România şi URSS din acea vreme. Redau mai jos fragmentul din curs:

Comunicarea non-verbală sau cea ce specialiştii numesc limbajul corpului are o la fel de mare importanţă şi în comunicarea diplomatică şi uneori spune mai mult decît un mesaj scris care se supune „canoanelor” impuse de eticheta diplomatică. Fostul ambasador român la Moscova din ultimii ani ai imperiului sovietic, Vasile Şandru, a relatat un episod care se poate încadra în comunicărea nonverbală. Acesta s-a întîmplat cu prilejul unor discuţii purtate între delegaţiile economice ale României şi URSS-ului în cadrul CAER. Mandatul delegaţiei române nu numai că era foarte restrictiv în negocieri dar se încadra şi în ceea ce s-ar putea numi diplomaţia unei mari puteri ceea ce a surprins delegaţia sovietică. Printr-o încălcare a regulilor de protocol diplomatic delegaţia sovitică a arătat părţii române cu un mesaj non-verbal locul şi rolul pe care statul român îl avea, în viziunea sovieticilor în ansamblul ţărilor socialiste. Cînd celor două delegaţii angajate în negocieri li s-a adus cafeaua, părţii române i-a fost servită în ceşti care erau, ca mărime, de două ori mai mici decît cele ale negociatorilor sovietici.

Sursă: Constantin Hlihor şi Ecaterina Căpătînă, „Comunicarea în conflictele şi crizele internaţionale (Secolul al XX-lea şi începutul secolului XXI)”, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative – Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Bucureşi, 2007.

Haiduc şi tâlhar

În cartea lui Djuvara de care am mai amintit în urmă cu ceva timp („Între Orient şi Occident”), autorul prezintă, în capitolul al optulea, o altă întâmplare din poveştile moldoveneşti ale lui Radu Rosetti. De dată asta e vorba despre cum l-a pedepsit Bujor, haiducul, pe un boier sperjur. Cele relatate ilustrează în mod semnificativ stilul de viaţă al haiducilor, însă dincolo de caracterul istoric şi documentar, e o poveste care prin intriga ei se impune şi în plan literar artistic. Cu cuvintele lui Djuvara, povestea sună în felul următor:

Radu Rosetti povesteşte un alt caz, când, pe lângă hoţie, mai este vorba şi de călcarea jurământului. Un boier de origine grecească, de neam nu chiar atât de mare precum cei doi de mai sus, Gheorghe Caravia, se înhăitase cu nişte tâlhari, iar conacul lui de la Sârbii, în judeţul Neamţ, servea de gazdă de hoţi şi, uneori, de ascunzătoare. Astfel, în iarna 1808-1809, îl adăpostise pe un haiduc vestit, Ştefan Bujor, de felul lui din Transilvania, precum şi pe un alt transilvănean, Gheorghe Ardeleanu. Aceştia erau prieteni – ba chiar mai mult: deveniseră „fraţi de cruce”.

Cei doi bărbaţi se despărţiseră după accea; hotârâseră să se întâlnească mai târziu, în acelaşi sat, Sârbii. Însă Ardeleanu fusese silit de împrejurări să se întoarcă mult mai repede; Caravia a trebuit să-l găzduiască în odăile slugilor. Adusese cu el o tânără tărancă din Vrancea, Ecaterina, de o mare frumuseţe, pe care Caravia a pus numaidecât ochii. Deşi Ardeleanu nu se încredea în nimeni, într-o zi, Caravia a izbutit să-l îmbete şi să-l omoare mişeleşte, ajutat de trei ţigani. Apoi a ascuns trupul în mormântul unui moşneag îngropat cu puţin timp în urmă. După care, Caravia, cu ajutorul ţigăncilor din casă, a siluit-o pe tânăra ţărancă.

Nelegiurea aceasta cumplită nu avea să rămână nepedepsită. Peste câteva zile, ţăranii au văzut nişte câini care dezgropaseră şi mâncau un hoit, îngropat de curând, sub un strat subţire de pământ, deasupra unui coşciug, în cimitirul din sat. Cu toată frica lor de Caravia, oamenii începuseră să vorbească – şi, tocmai atunci, Bujor se întoarce la Sârbii, cu şase oameni, ca să-şi întâlnească „fratele de cruce”. Caravia nu era acasă, iar Ardeleanu nici urmă. Atunci Bujor a făcut ceva ce merită să fie povestit: ajungându-i la urechi macabra descoperire din cimitir, i-a luat, ajutat de oamenii săi înarmaţi, pe toţi ţiganii de la conac şi i-a adunat, ca şi pe ţăranii din sat, la han, unde a zăvorât toate uşile. După o zi întreagă de întrebări şi după ce trei ţigani, la care Bujor găsise lucruri de-ale „fratelui” său, au mâncat o bătaie soră cu moartea – unul a murit de-a binelea în timp ce era bătut -, limbile s-au dezlegat. Bujor a scris toate mărturiile, i-a pus să iscălească pe cei ce ştiau să scrie şi a trimis documentul, pe căi sigure, la vornicie la Iaşi, adică la comandamentul suprem al poliţiei; Caravia a fost arestat, judecat, osândit la moarte, la 11 decembrie 1809, şi decapitatla Iaşi, la 28 iunie 1810.

Timp de încă un an, Bujor a scăpat de cercetări. S-a dus să-şi vadă neamurile din Transilvania, s-a întâlnit cu mica lui ceată în Muntenia, a străbătut din nou cu ea Moldova în lung şi în lat, jefuindu-i pe negustorii cei bogaţi, pe boieri, atacându-i chiar şi pe ofiţerii ruşi şi dând bătălii în toată regula împotriva unităţilor poliţiei moldoveneşti şi impotriva „dragonilor” armatei de ocupaţie. Avea să fie prins la 14 septembrie 1810, vândut fiind de cineva, osândit la moarte şi executat la 20 ianuarie 1811.

Îşi iubea pătimaş nevasta, care trăia la Iaşi. Se spune că, atunci când aceasta a fost lăsată să se ducă să-l vadă la temniţă, după trei ani de despărţire, au leşinat amândoi de emoţie. Deşi osânda spunea că trupul celui spânzurat trebuie să rămână câteva zile pe loc – drept pildă pentru alţii -, nevasta lui Bujor a căpătat dreptul să dea corpul jos din ştreang, chiar în aceeaşi zi ca să-l îngroape creştineşte.

Imaginea lui Bujor a rămas neştearsă în amintirea poporului; el este haiducul ce luptă împotriva nedreptăţii, luând de la bogaţi, cruţând sau ajutându-i pe cei sărmani, viteazul vitejilor. Este slăvit în multe cântece populare. Unul din ele a fost cules de Vasile Alecsandri (apoi tradus şi publicat de el în limba franceză): „Foaie verde de cicoară/ A părut Bujor în ţară.. ” După ce-i cântă isprăvile, se sfârşeşte cu o notă de tânguire când eroul urcă scările spânzurătorii: „Foaie verde de cicoară/ Bujor urcă pe scară…

Sunt mulţi haiduci al căror nume a fost imortalizat de memoria poporului, ca acel Gherghelaş, pe care iubita îl urmase în munţi, unde fusese ucisă; în locul unde a căzut, ciobanii îngrijesc cu sfinţenie „crucea fetei”.

Dintre toţi haiducii, unul singur poate sta alături de Bujor, Iancu Jianu, fiul unui boier din Oltenia; tot timpul domniei lui Caragea, s-a vorbit despre el, a scăpat de toate poterile, s-a alăturat pandurilor lui Tudor Vladimirescu în 1821, şi n-a fost prins decât în 1823.

După Radu Rosetti, „Haiduc şi tâlhar ”, în Poveşti moldoveneşti, pp.103-122.

Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident, pp. 315-317.

Ochii în limbajul trupului

De multe ori atunci când citim literatură găsim pasaje în care autorul insistă asupra ochilor unui personaj referindu-se la forţa de exprimare a acestora. E destul de normal să fie aşa pentru că, în comunicarea non-verbală, ochii sunt probabil cei mai importanţi. Potrivit unor cercetări, din totalitatea informaţiilor transmise spre creierul unei persoane, 87% sosesc prin ochi, 9% prin urechi şi 4% prin mijlocirea celorlalte organe de simţ.

Fiind preocupaţi de gesturile ochilor, folosim adesea expresii precum: „Are o privire alunecoasă!” sau „A pus ochii pe tine!” Rostind asemenea expresii, în mod mai mult sau mai puţin conştient, ne referim la mărimea pupilelor unei persoane sau la modul ei de a privi. Ochii îşi modifică dimensiunea şi dilataţia când suntem atraşi sexual de cineva. Două persoane care sunt atrase una de cealaltă se vor privi în ochi mult mai des decât un cuplu. Ştim că în funcţie de iluminat, pupilele se dilată sau se contractă, însă asta ţine şi de dispoziţia pe care o avem. După cum spuneam, când cineva este excitat, pupilele sale se pot dilata până la de patru ori faţă de mărimea normală. Dimpotrivă, o stare negativă, de supărare sau iritare, provoacă o contractare a pupilelor.

Ochii ne pot transmite mesaje şi în alte împrejurări. În timpul unui joc de poker, unii jucători obişnuiesc să poarte ochelari fumurii. Acest lucru e oareşcum incorect pentru că dacă adeversarului i se împart patru aşi, dilatarea rapidă a pupilelor sale este imediat sesizată de un jucător cu exprienţă care va intui că în jocul respectiv e mai bine să se abţină.

Psihologii afirmă că pentru crearea unei bune relaţii cu cineva, privirea noastră trebuie s-o întâlnească pe cea a interlocutorului cam 60-70% din timpul discuţiei. În cazul în care nu ne place persoana respectivă, timpul în care privirea noastră se va întâlni cu a ei se reduce la o treime din durata intregii conversaţii.

Sursă: Allan Pease, Limbajul trupului, Ed. Polimark, Bucureşti, 1993.

A fost sau n-a fost?

Ca-n fiecare an, dar mai ales acum că se implinesc 20 de ani de la Revoluţia din ‘89, posturile de televizune, ziarele, oamenii politici, toţi vor discuta despre evenimentele petrecute în urmă cu două decade. An de an, aceleaşi discuţii şi dezbateri. Totuşi, de la televizor, de pe internet sau din ziare oricum nu afli prea multe, ba dimpotrivă, subiectul începe să te plictisească.

Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre filmul lui Corneliu Porumboiu din 2006, „A fost sau n-a fost?”. Decât o emisiune de televiziune anostă despre cele întâmplate în ‘89, recomand acest film celor care încă nu l-au văzut. Apreciat de criticii de film care fiind una dintre cele mai bune realizări din cinematografia românească postdecembristă, „A fost sau n-a fost?” se impune, într-adevăr, ca o poveste reuşită. În mare parte, regizorul satirizează exact cea ce relatam şi eu mai sus: atmosfera din redacţia unei televiziuni de provincie care, în prag de sărbători, caută să facă audienţă realizând un talk-show despre cele întâmplate la revoluţie. Ce a ieşit, veţi vedea în film.

Curios e faptul că, deşi jumătate din acţiunea filmului se petrece într-un studio, acest lucru nu-ţi lasă nicio clipă sentimentul plictiselii, iar aici se vede priceperea regizorului, nu e uşor lucru să captezi atenţia în asemenea condiţii. Filmul se caracterizează printr-un umor fin, dar şi prin realismul ce te face să te regăseşti adesea în unele personaje. Nu e vorba despre un film istoric sau politic, nici nu se vrea a fi asta, ci mai degrabă e o frescă a societaţii postdecembriste, adesea nu mai puţin gri decât cea de anterioară. Rămâne, totuşi, întrebarea: a fost sau n-a fost? Răspunsul ni-l dă nea Pişcoci, în finalul filmului, atunci când povesteşte despre ce a făcut el în ziua de 22 decembrie 1989 – genială scena.

Orbul de pe podul Brooklyn

Zilele astea am început să citesc o carte despre arta de a influenţa. Este o carte care-şi propune să prezinte analiza tehnicilor de manipulare prin diverse metode. Pot să zic că m-a „manipulat” din primele pagini. În primul capitol este redată o povestioară care ilustrează simplu şi concis ceea ce înseamnă manipularea emoţiilor. După cum spuneam, povestioara mi-a plăcut. Că să vedeţi despre ce e vorba, redau mai jos povestea:

Pe podul Brooklyn, într-o dimineaţă însorită de primăvară, un orb, jerpelit şi lipsit de vlagă, cerşeşte. Pe genunchii săi se află o bucată de carton pe care scrie: „Orb din naştere”. Mulţimea trece indiferentă pe lângă el, nimeni nu-l bagă în seamă. La un moment dat se opreşte un necunoscut. Ia cartonul, îl întoarce, scrie câteva cuvinte pe el şi pleacă. Imediat după aceea, miracol! Fiecare trecător întoarce capul şi mulţi, induioşaţi, se opresc şi aruncă un bănuţ în cutia din faţă orbului. Cele câteva cuvinte au fost de ajuns. Ele spun simplu: „Este primăvară, iar eu nu pot s-o văd.”

Lucian Blaga – Aforism

Democraţia, care încearcă să neutralizeze şi să niveleze totul, are o discretă tendinţă de a nu mai întrebuinţa adjectivele la superlativ. E de mirat că elveţienii nu şi-au ras încă vârfurile munţilor.

Lepădarea de lege – Radu Rosetti

De curând am citit „Între Orient şi Occident” a lui Neagu Djuvara. Acolo am găsit o povestire în ramă, dacă pot să spun aşa, care mi-a plăcut în mod deosebit. Întâmplarea e povestită de Radu Rosetti şi redă foarte bine drama pe care o putea reprezenta pentru român actul de lepădare de credinţa neamului.

În 1823, fostul mare-vornic al Moldovei Pătraşcu Crivea se afla în pribegie, cu toată familia, la Cernăuţi. Fugise din Iaşi în 1821, din pricina evenimentelor legate de Eterie şi a sângeroasei represiuni otomane care a urmat; nu se mai întorsese nici când a început să domnească primul domn „pământean”, Ion Sandu Sturdza, pe care-l ura şi care – spune el – era mânuit de „cărbunari” (carbonari). Asemenea celor mai mulţi din cei de seama lui, îşi luase cu el în exil toată casa, în primul rând pe guvernanta franţuzoaică a celor cinci fiice pe care le avusese dintr-o primă căsătorie. Era o femeie de o mare distincţie, văduva unui viconte de Bois-Crécy, ghilotinat în timpul Revoluţiei Franceze; le crescuse pe cele cinci fete ca pe propriii ei copii, şi se legase mult de cea mai mică, frumoasa şi plăpânda Zenaida, singura ce nu se măritase încă.

În societatea aceea pestriţă din Cernăuţi, se stabiliseră relaţii sociale între boierimea moldovenească, locală sau imigrantă, pe de o parte, şi administraţia austriacă, pe de alta. Se mai afla acolo şi o garnizoană, foarte importantă. Se naşte o mare dragoste, împărtăşită, între Zenaida şi un tânăr locotenent austriac, Karl, baron de Freysteg. Doamna de Bois-Crécy, numită, cu afecţiune, „Bonne Amie” dându-şi seama de piedicile pe care avea să le întâmpine un plan de căsătorie, încearcă să-i facă pe tineri să renunţe. De altfel, părinţii băiatului se împotrivesc din răsputeri: fiul lor să se însoare cu fata aceea dintr-o ţară barbară şi, pe deasupra, schismatică? Degeaba spune Karl von Freysteg că fata se trage dintr-o excelentă familie din ţara ei, că a primit o educaţie cum nu se poate mai aleasă, nimic nu-i poate convinge. Văzând deznădejdea tânărului, un călugăr bătrân, neam cu el, după ce se sfătuieşte cu episcopul de Graz, îi spune că ar fi o cale: fata să se lepede de credinţa ei şi să treacă la catolicism; atunci, totul va fi cu putinţă. Şi, pe deasupra, un suflet va fi scăpat de chinurile iadului care îl aşteaptă pe orice schismatic! Atunci, este rândul vornicului Crivea să fie cuprins de o sfântă mânie aflând de neobrăzata pretenţie a acestor străini! Fata lui dragă, mândria neamului său, să-şi lepede pentru un biet ofiţeraş credinţa părintească, singura credintă adevărată! Strămoşii s-ar învârti în mormânt! Karl, încredinţat că tatăl fetei nu avea să se învoiască vreodată, cere, cu inima zdrobită, să fie mutat la Lemberg. Zenaida este deznădăjduită. Se topeşte de dor. Medicul familiei îi spune tatălui să bage de seamă: dacă o va ţine întruna pe a lui, pentru fată nu mai este scăpare, ori nebunia, ori moartea. Tatăl descumpănit, cere sprijin de la o faţă bisericească, episcopul de Rădăuţi, Dosoftei Herescu, mai ales că îi este şi prieten. Un curier călare aleargă de la Cernăuţi la Rădăuţi şi se întoarce, peste o zi şi-o noapte, cu răspunsul episcopului:

„Cinstit al meu fiu duhovnicesc, biv vel vornic Pătraşcu Crivea, arhierească binecuvântare.

La întrebarea ce-mi pui prin scrisoarea dumitale răspund: ca episcop nu-mi este iertat să încuviinţez trecerea la altă lege a unei fiinţi crescută în sfânta noastră credinţă; prin urmare nu încuviinţez trecerea fiicei dumitale la legea papistaşă. Dacă însă aşi fi eu tată şi mi s-ar da alegerea între moartea sau înnebunirea copilei mele şi lepădarea ei de credinţa noastră, aşi ruga pe Dumnezeu să mă lumineze şi aşi lua hotărârea cătră care m-ar îndemna inima mea în urma facerii acelei rugăciuni. Dumnezeu să te lumineze.

Al dumitale părinte în Hristos şi prieten adevărat. Dosofteiu, episcop al Rădăuţilor.”

Vorbele acestea înţelepte au adus un pic de linişte în inima vornicului Crivea. Nu, nu avea să fie osândit dacă, de dragul fetei, avea să-i facă pe plac. Nefiind însă în stare să sufere ocara şi umilinţa acestei lepădări de lege, a spus că el se duce cu nişte treburi la Odessa; căsătoria fetei avea să se facă în lipsa lui. Zenaida fusese lăsată în grija doamnei de Bois-Crécy. Un preot polonez, care vorbea bine franţuzeşte, avea datoria s-o înveţe religia „papistaşă”, într-o instituţie de fete catolice. Acolo, avea să se întâmple ceva neaşteptat: bătrâna mamă a intendentului lui Crivea, o grecoaică din Constantinopol, care trăise demult în familie, unde i se spune mama Anghelina, se strecoară într-o zi la Zenaida si, un ceas întreg, o dojeneşte atât de aspru pentru crima de nespus pe care o săvărşea, arătându-i totodată ce pedepse o aşteaptă pe lumea cealaltă, încât „Bonne Amie”, când se întoarce acasă, o găseşte pe Zenaida într-o stare de adâncă disperare. Îi vor trebui câteva zile ca s-o liniştească, spunându-i că ceea ce i se cere să facă nu este cine ştie ce mare lucru.

Soseşte ziua mult temută. Zenaida se află în catedrală, în genunchi; în jurul ei, sunt numai catolici veniţi să asiste la ceremonie, la eveniment. Răspunde la întrebările rituale fără să se gândească ce spune. Clipa cea mare se apropie: va fi silită să rostească formula sacramentală prin care se leapădă de vechea ei credinţă, credinţa părintelui şi a întregului ei neam. În piept, inima îi bate să se rupă. Întoarce capul nădăjduind să găsească sprijin în privirea logodnicului, a omului pentru care se învoise la această mare jertfă, însă, după stâlp, zăreşte o umbră, şi privirea i se încrucişează cu o altă privire, cea a mamei Anghelina: ochi de jăratec, nimicitori.

Atunci, Zenaida scoate un ţipăt ascuţit şi fuge din biserică… „Nu pot! Nu pot!” spunea ea întruna, printre sughiţuri. Când logodnicul şi „Bonne Amie” o vor lua cu binişorul, căutând s-o liniştească, fata va izbucni într-un râs înspăimântător, smintit. – A trăit mulţi ani după aceea, la mânăstirea Agapia, cu mintea întunecată. Era blândă; privea, pierdută, în depărtare, acolo, de unde, într-o zi, avea să vină s-o ia frumosul ofiţer austriac, iubitul ei.

După Radu Rosetti, „Lepădarea de lege”, în Poveşti moldoveneşti…, pp.141-172.

Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident.

Despre campania lui Băsescu pe internet

În ultima vreme m-am distanţat treptat de simpatii sau antipatii ideologice ori personale faţă de unul sau altul dintre cele două mari partide politice, sau mai bine zis, faţă de cei doi candidaţi care s-au confruntat în turul doi. Am făcut un exerciţiu încercând să privesc lucrurile din perspectiva unui om de comunicare. Am sesizat câteva chestii intereasante pe care le voi expune mai jos.

Cum nu prea mă uit la televizor, în timpul şi spre finalul campaniei electorale am urmărit în special pe internet discursul şi strategia de campanie a celor doi candidaţi. Astfel, analiza de faţă se concentrează pe spaţiul virtual. După cum ştim şi după cum ne confirmă numeroase sondaje, proporţia de utilizatori de internet cu vârste cuprinse între 18-30 de ani este mult superioară celorlalte categorii de vârstă care preferă ca sursă de informare televizorul sau presa scrisă.

Prin urmare, campania electorală pe internet miza mult pe atragerea de voturi din partea electoratului tânăr. Privind la felul în care s-au desfăşurat lucrurile, prezenţa celor doi candidaţi pe internet a fost inegală. Pe scurt, cei de la PD-L au dominat, fără o concurenţă reală, zona internetului. PSD-ul ori n-a fost interesat să-şi facă promovare pe internet, gândidu-se probabil că ei se adresează unui electorat cu o medie de vârstă ceva mai ridicată care implicit foloseşte internetul mai rar, ori cei din staff-ul lor de campanie pur şi simplu nu s-au gândit la asta. Oricum ar fi, a fost o greşeală majoră.

Dacă PSD-ul nu prea şi-a făcut simţită prezenţa pe internet, să vedem cum s-au desfăşurat cei de la PD-L. Dacă la electoralele din 2004 campania cu ardeiul gândită de Felix Tătaru a fost un succes, nici de data aceasta, cei care au coordonat campania lui Băsescu nu s-au situat mai prejos. Chiar dacă Băsescu ar fi pierdut alegerile, strategia lui electorală a fost, nu de puţine ori, mai bună şi mai coerentă decât cea a PSD-ului. Concret, campania democrat-liberalilor pe internet s-a concentrat, din câte am remarct eu, pe Facebook, dar poate şi pe alte reţele sociale similare, n-am verificat. Alături de Facebook, au penetrat masiv internetul (site-uri, forumuri) pentru a discredita mesajul celor de la PSD. De fapt, n-a fost o acţiune de promovare făţisă a PD-L-ului, ci mai degrabă o energică campanie anti-PSD.

Totul a gravitat în jurul ideii că cei de la PSD sunt comunişti, iar acest lucru a fost popularizat pe site-uri care, într-o manieră profi, îţi inspirau o atmosferă orwelliană (vezi aici). De fapt, totul pare a fi inspirat din acest clip interzis de CNA. Cumva, cei din staff-ul de campanie al lui Băsescu au „furat” ideea şi au aplicat-o PSD-ului. Astfel, s-au bazat pe două lucruri: în primul rând, sensul şi conotaţia aproape diabolică pe care a căpătat-o cuvântul „comunist”, iar în al doilea rând, pe lipsa, mai mult sau mai puţin, de cunoştinţe despre politică a tinerilor. Din punct de vedere al PR-ul, performanţele celor din spatele campaniei lui Băsescu sunt demne de admirat – au reuşit să creeze o stare emoţională aparte şi să impună chiar un trend, acela de a fi anti-comunist. Iată câteva observaţii în acest sens. În primul rând, un partid e format din găşti, mai ales când e vorba de un partid mare. Din câte am remarcat eu, Mircea Geoană face parte dintr-o altă gaşcă decât cea a lui Ion Iliescu sau Adrian Năstase. El este mai degrabă cu grupul de la Cluj, cu Cristian Diaconescu, Liviu Dragnea şi alţii. Ba chiar în urmă cu câţiva ani se spunea despre Mircea Geoană c-ar fi omului lui Băsescu din PSD – lucru destul de plauzibil. Prin umare, teama de „comunişti” inspirată votanţilor era una nu foarte justificată, însă, ce-i drept, cu priză la public. Pe lângă asta, la nivelul campaniei şi al discursului, mai trebuie adus în vedere un lucru: în ce măsură cei de la PSD sunt comunişti? Am putea afirma, destul de justificat, că în aceaşi măsura ca şi cei de la PD-L. Aici apare principala contradicţie în discursul celor de la PD-L. În orice caz, n-a fost o piedică pentru că cei mai mulţi n-au sesizat-o ori n-au vrut să ţină seama de ea. Astfel, din punct de vedere al PR-ul, faza cu „comuniştii” a fost de nota 20, vorba aia, „le-a tras-o” Băse celor din PSD, însă în realitate, isteria anti-comunistă a fost fabricată şi halită imediat de cei mai mulţi.

Rezultatele alegerilor au arătat că votanţii cu vârste cuprinse între 18 şi 30 de ani au pus ştampila, în proporţie ridicată, pe Traian Băsescu. La acest lucru a contribuit, bineînţeles, carisma, mesajul lui mai convingător, dar şi intensa promovare pe internet. În ce măsura i-a convins pe tineri promovarea de pe internet, nu pot să apreciez, dar bănuiesc că a contat. Cred că în materie de marketing politic, mulţi ani de acum înainte, candidatul care va gestiona faza cu „tu eşti comunist”, acuzându-şi contracandidatul de acest lucru, va avea un avantaj real. Sunt sigur că dacă cei din staff-ul de campanie al lui Mircea Geoana ar fi folosit ei această „armă”, precum în clipul ăsta (care e anti-Băsescu), ar fi avut la fel de mult succes. Dincolo de confuziile ideologice şi frământările politice, alegerile din 2009 rămân pentru pasionaţii de PR şi comunicare politică o experienţă interesantă, cel puţin pentru mine aşa a fost.

Princepele de Eugen Barbu

Nu prea am mai citit beletristică în ultima vreme, am fost prins cu fel de fel de cărţi de istorie, sociologie sau politică. Totuşi, mi-era dor de o poveste ca atunci când ai chef să vezi un film bun. Astfel, mi-am adus aminte de o carte despre care îmi povestise frate-miu cu ceva timp în urmă. Am început s-o caut prin casă şi după ce am răscolit puţin prin bibliotecă, am găsit-o. E vorba despre Princepele lui Eugen Barbu.

În urmă cu câţiva ani l-am mai citit pe Eugen Barbu, mă refer la romanul său Groapa. Ţin minte că-mi plăcuse, de aceea, eram convins că şi Princepele va fi o lectură plăcută şi interesantă – nu m-am înşelat. Încă din primele pagini scriitorul te introduce într-o atmosferă în care te scufunzi, care te înlănţuie cu forţă şi te transportă în tenebrele Epocii Fanariote. Treptat, prin lungile descrieri, începi să simţi intens tumultul acelor vremuri. E o incursiune într-o lume măcinată şi extenuată de viciu, de senzualism, strivită de un destin care o situează la marginea moralităţii. Adesea ai senzaţia unui prezent continuu în care oamenii sunt ca nişte umbre animate doar de cele mai abjecte pofte trupeşti şi de desfrâu.

În istoriografia noastră nu de puţine ori se precizează că Epoca Fanariotă a fost poate una dintre cele mai cumplite perioade din istoria României. În acest sens, pasajele în care scriitorul ne prezintă gândurile intime ale Princepelui sunt terifiante. Te revolţi şi te întrebi cum de a renăscut acest popor după mai bine de nu veac în care, practic, n-a existat. Accentuarea dominaţiei turcilor şi apoi domniile fanariote ne-au atras în vârtejul unei lumi orientale care a alunecat spre o profundă decădere morală.

Dincolo de intriga romanului, stilul în care e scris, numeroasele arahaisme şi metafore, detaliile, limbajului expresiv şi forţă de reprezentare a unor imagini îţi incită simţurile şi imaginaţia. Totodată, documentaţia e atât de vastă, încât uneori ai impresia că totul ţi-e străin. În orice caz, e o experienţă înteresantă. Acum, nu cred că greşesc dacă afirm că Princepele lui Eugen Barbu este unul dintre cele mai bune romane din perioda comunistă a literaturii nostre. Am citit undeva că această carte face şi o referire subtilă la perioda dejistă din anii ‘60 – poate fi interpretată şi aşa.

Despre originile româneşti ale amiralului Kolceak

Azi dimineaţă găsesc un mesaj de la frate-miu pe gtalk cu un link spre Wikipedia la un articol despre Iliaş Colceag. Alături de link, frate-miu mă întreba dacă ştiam că amiralul rus Aleksandr Kolceak avea origini româneşti. Nu, n-am ştiut, iar acum am aflat şi eu acest lucru.

Pentru cei cărora le este mai puţin cunoscut acest nume, amiralul Kolceak a fost unul dintre eroii Armatei Albe din Războiul Civil Rus. A rămas în amintirea oamenilor ca un simbol al luptei împotriva bolşevicilor, fiind totodată şi un reper în istoria marinei ruseşti. Mai multe amănunte biografice găsiţi despre el pe Wikipedia. Mai vreau să adaug aici că în 2008 s-a făcut un film destul de bun despre luptele amiralului Aleksandr Kolceak din timpul războiului civil. Pentru cei interesaţi, găsesc mai multe detalii aici.

Acum, în privinţa originii lui româneşti, pe Wikipedia am citit că se trage dintr-un oarecare Iliaş Colceag. Acest Iliaş, moldovean la orgine, trecut ulterior la mahomedanism, a luptat multă vreme în slujba Imperiului Otoman, deţinând chiar şi câteva funcţii precum cea de comandant al Cetăţii Hotin. Într-unul dintre multele războaie ruso-turce (cine le mai ţine socoteala…), ruşii au ocupat Cetatea Hotinului. Astfel, comandantul cetăţii, adică Iliaş Colceag, a fost luat prizonier la ruşi. Între timp se încheiase pacea şi avea de gând să se întoarcă la turci, însă aflase că sultanul nu-l mai vrea, ba mai mult, îl consideră vinovat de pierderea Cetăţii Hotin şi hotărâse să fie omorât. În acest condiţii, Colceag a decis lucreze pentru pentru un conte polonez. Toate astea se întâmplau în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Mai târziu, fiul său va intra în slujba Rusiei urmând tot o carieră militară. Printre urmaşii acestuia de mai târziu se numără şi amiralul Aleksandr Kolceak.

Iată o scenă destul de reuşită din filmul de care aminteam mai sus: