De multe ori atunci când citim literatură găsim pasaje în care autorul insistă asupra ochilor unui personaj referindu-se la forţa de exprimare a acestora. E destul de normal să fie aşa pentru că, în comunicarea non-verbală, ochii sunt probabil cei mai importanţi. Potrivit unor cercetări, din totalitatea informaţiilor transmise spre creierul unei persoane, 87% sosesc prin ochi, 9% prin urechi şi 4% prin mijlocirea celorlalte organe de simţ.

Fiind preocupaţi de gesturile ochilor, folosim adesea expresii precum: „Are o privire alunecoasă!” sau „A pus ochii pe tine!” Rostind asemenea expresii, în mod mai mult sau mai puţin conştient, ne referim la mărimea pupilelor unei persoane sau la modul ei de a privi. Ochii îşi modifică dimensiunea şi dilataţia când suntem atraşi sexual de cineva. Două persoane care sunt atrase una de cealaltă se vor privi în ochi mult mai des decât un cuplu. Ştim că în funcţie de iluminat, pupilele se dilată sau se contractă, însă asta ţine şi de dispoziţia pe care o avem. După cum spuneam, când cineva este excitat, pupilele sale se pot dilata până la de patru ori faţă de mărimea normală. Dimpotrivă, o stare negativă, de supărare sau iritare, provoacă o contractare a pupilelor.

Ochii ne pot transmite mesaje şi în alte împrejurări. În timpul unui joc de poker, unii jucători obişnuiesc să poarte ochelari fumurii. Acest lucru e oareşcum incorect pentru că dacă adeversarului i se împart patru aşi, dilatarea rapidă a pupilelor sale este imediat sesizată de un jucător cu exprienţă care va intui că în jocul respectiv e mai bine să se abţină.

Psihologii afirmă că pentru crearea unei bune relaţii cu cineva, privirea noastră trebuie s-o întâlnească pe cea a interlocutorului cam 60-70% din timpul discuţiei. În cazul în care nu ne place persoana respectivă, timpul în care privirea noastră se va întâlni cu a ei se reduce la o treime din durata intregii conversaţii.

Sursă: Allan Pease, Limbajul trupului, Ed. Polimark, Bucureşti, 1993.

Ca-n fiecare an, dar mai ales acum că se implinesc 20 de ani de la Revoluţia din ‘89, posturile de televizune, ziarele, oamenii politici, toţi vor discuta despre evenimentele petrecute în urmă cu două decade. An de an, aceleaşi discuţii şi dezbateri. Totuşi, de la televizor, de pe internet sau din ziare oricum nu afli prea multe, ba dimpotrivă, subiectul începe să te plictisească.

Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre filmul lui Corneliu Porumboiu din 2006, „A fost sau n-a fost?”. Decât o emisiune de televiziune anostă despre cele întâmplate în ‘89, recomand acest film celor care încă nu l-au văzut. Apreciat de criticii de film care fiind una dintre cele mai bune realizări din cinematografia românească postdecembristă, „A fost sau n-a fost?” se impune, într-adevăr, ca o poveste reuşită. În mare parte, regizorul satirizează exact cea ce relatam şi eu mai sus: atmosfera din redacţia unei televiziuni de provincie care, în prag de sărbători, caută să facă audienţă realizând un talk-show despre cele întâmplate la revoluţie. Ce a ieşit, veţi vedea în film.

Curios e faptul că, deşi jumătate din acţiunea filmului se petrece într-un studio, acest lucru nu-ţi lasă nicio clipă sentimentul plictiselii, iar aici se vede priceperea regizorului, nu e uşor lucru să captezi atenţia în asemenea condiţii. Filmul se caracterizează printr-un umor fin, dar şi prin realismul ce te face să te regăseşti adesea în unele personaje. Nu e vorba despre un film istoric sau politic, nici nu se vrea a fi asta, ci mai degrabă e o frescă a societaţii postdecembriste, adesea nu mai puţin gri decât cea de anterioară. Rămâne, totuşi, întrebarea: a fost sau n-a fost? Răspunsul ni-l dă nea Pişcoci, în finalul filmului, atunci când povesteşte despre ce a făcut el în ziua de 22 decembrie 1989 – genială scena.

Zilele astea am început să citesc o carte despre arta de a influenţa. Este o carte care-şi propune să prezinte analiza tehnicilor de manipulare prin diverse metode. Pot să zic că m-a „manipulat” din primele pagini. În primul capitol este redată o povestioară care ilustrează simplu şi concis ceea ce înseamnă manipularea emoţiilor. După cum spuneam, povestioara mi-a plăcut. Că să vedeţi despre ce e vorba, redau mai jos povestea:

Pe podul Brooklyn, într-o dimineaţă însorită de primăvară, un orb, jerpelit şi lipsit de vlagă, cerşeşte. Pe genunchii săi se află o bucată de carton pe care scrie: „Orb din naştere”. Mulţimea trece indiferentă pe lângă el, nimeni nu-l bagă în seamă. La un moment dat se opreşte un necunoscut. Ia cartonul, îl întoarce, scrie câteva cuvinte pe el şi pleacă. Imediat după aceea, miracol! Fiecare trecător întoarce capul şi mulţi, induioşaţi, se opresc şi aruncă un bănuţ în cutia din faţă orbului. Cele câteva cuvinte au fost de ajuns. Ele spun simplu: „Este primăvară, iar eu nu pot s-o văd.”

Democraţia, care încearcă să neutralizeze şi să niveleze totul, are o discretă tendinţă de a nu mai întrebuinţa adjectivele la superlativ. E de mirat că elveţienii nu şi-au ras încă vârfurile munţilor.

De curând am citit „Între Orient şi Occident” a lui Neagu Djuvara. Acolo am găsit o povestire în ramă, dacă pot să spun aşa, care mi-a plăcut în mod deosebit. Întâmplarea e povestită de Radu Rosetti şi redă foarte bine drama pe care o putea reprezenta pentru român actul de lepădare de credinţa neamului.

În 1823, fostul mare-vornic al Moldovei Pătraşcu Crivea se afla în pribegie, cu toată familia, la Cernăuţi. Fugise din Iaşi în 1821, din pricina evenimentelor legate de Eterie şi a sângeroasei represiuni otomane care a urmat; nu se mai întorsese nici când a început să domnească primul domn „pământean”, Ion Sandu Sturdza, pe care-l ura şi care – spune el – era mânuit de „cărbunari” (carbonari). Asemenea celor mai mulţi din cei de seama lui, îşi luase cu el în exil toată casa, în primul rând pe guvernanta franţuzoaică a celor cinci fiice pe care le avusese dintr-o primă căsătorie. Era o femeie de o mare distincţie, văduva unui viconte de Bois-Crécy, ghilotinat în timpul Revoluţiei Franceze; le crescuse pe cele cinci fete ca pe propriii ei copii, şi se legase mult de cea mai mică, frumoasa şi plăpânda Zenaida, singura ce nu se măritase încă.

În societatea aceea pestriţă din Cernăuţi, se stabiliseră relaţii sociale între boierimea moldovenească, locală sau imigrantă, pe de o parte, şi administraţia austriacă, pe de alta. Se mai afla acolo şi o garnizoană, foarte importantă. Se naşte o mare dragoste, împărtăşită, între Zenaida şi un tânăr locotenent austriac, Karl, baron de Freysteg. Doamna de Bois-Crécy, numită, cu afecţiune, „Bonne Amie” dându-şi seama de piedicile pe care avea să le întâmpine un plan de căsătorie, încearcă să-i facă pe tineri să renunţe. De altfel, părinţii băiatului se împotrivesc din răsputeri: fiul lor să se însoare cu fata aceea dintr-o ţară barbară şi, pe deasupra, schismatică? Degeaba spune Karl von Freysteg că fata se trage dintr-o excelentă familie din ţara ei, că a primit o educaţie cum nu se poate mai aleasă, nimic nu-i poate convinge. Văzând deznădejdea tânărului, un călugăr bătrân, neam cu el, după ce se sfătuieşte cu episcopul de Graz, îi spune că ar fi o cale: fata să se lepede de credinţa ei şi să treacă la catolicism; atunci, totul va fi cu putinţă. Şi, pe deasupra, un suflet va fi scăpat de chinurile iadului care îl aşteaptă pe orice schismatic! Atunci, este rândul vornicului Crivea să fie cuprins de o sfântă mânie aflând de neobrăzata pretenţie a acestor străini! Fata lui dragă, mândria neamului său, să-şi lepede pentru un biet ofiţeraş credinţa părintească, singura credintă adevărată! Strămoşii s-ar învârti în mormânt! Karl, încredinţat că tatăl fetei nu avea să se învoiască vreodată, cere, cu inima zdrobită, să fie mutat la Lemberg. Zenaida este deznădăjduită. Se topeşte de dor. Medicul familiei îi spune tatălui să bage de seamă: dacă o va ţine întruna pe a lui, pentru fată nu mai este scăpare, ori nebunia, ori moartea. Tatăl descumpănit, cere sprijin de la o faţă bisericească, episcopul de Rădăuţi, Dosoftei Herescu, mai ales că îi este şi prieten. Un curier călare aleargă de la Cernăuţi la Rădăuţi şi se întoarce, peste o zi şi-o noapte, cu răspunsul episcopului:

„Cinstit al meu fiu duhovnicesc, biv vel vornic Pătraşcu Crivea, arhierească binecuvântare.

La întrebarea ce-mi pui prin scrisoarea dumitale răspund: ca episcop nu-mi este iertat să încuviinţez trecerea la altă lege a unei fiinţi crescută în sfânta noastră credinţă; prin urmare nu încuviinţez trecerea fiicei dumitale la legea papistaşă. Dacă însă aşi fi eu tată şi mi s-ar da alegerea între moartea sau înnebunirea copilei mele şi lepădarea ei de credinţa noastră, aşi ruga pe Dumnezeu să mă lumineze şi aşi lua hotărârea cătră care m-ar îndemna inima mea în urma facerii acelei rugăciuni. Dumnezeu să te lumineze.

Al dumitale părinte în Hristos şi prieten adevărat. Dosofteiu, episcop al Rădăuţilor.”

Vorbele acestea înţelepte au adus un pic de linişte în inima vornicului Crivea. Nu, nu avea să fie osândit dacă, de dragul fetei, avea să-i facă pe plac. Nefiind însă în stare să sufere ocara şi umilinţa acestei lepădări de lege, a spus că el se duce cu nişte treburi la Odessa; căsătoria fetei avea să se facă în lipsa lui. Zenaida fusese lăsată în grija doamnei de Bois-Crécy. Un preot polonez, care vorbea bine franţuzeşte, avea datoria s-o înveţe religia „papistaşă”, într-o instituţie de fete catolice. Acolo, avea să se întâmple ceva neaşteptat: bătrâna mamă a intendentului lui Crivea, o grecoaică din Constantinopol, care trăise demult în familie, unde i se spune mama Anghelina, se strecoară într-o zi la Zenaida si, un ceas întreg, o dojeneşte atât de aspru pentru crima de nespus pe care o săvărşea, arătându-i totodată ce pedepse o aşteaptă pe lumea cealaltă, încât „Bonne Amie”, când se întoarce acasă, o găseşte pe Zenaida într-o stare de adâncă disperare. Îi vor trebui câteva zile ca s-o liniştească, spunându-i că ceea ce i se cere să facă nu este cine ştie ce mare lucru.

Soseşte ziua mult temută. Zenaida se află în catedrală, în genunchi; în jurul ei, sunt numai catolici veniţi să asiste la ceremonie, la eveniment. Răspunde la întrebările rituale fără să se gândească ce spune. Clipa cea mare se apropie: va fi silită să rostească formula sacramentală prin care se leapădă de vechea ei credinţă, credinţa părintelui şi a întregului ei neam. În piept, inima îi bate să se rupă. Întoarce capul nădăjduind să găsească sprijin în privirea logodnicului, a omului pentru care se învoise la această mare jertfă, însă, după stâlp, zăreşte o umbră, şi privirea i se încrucişează cu o altă privire, cea a mamei Anghelina: ochi de jăratec, nimicitori.

Atunci, Zenaida scoate un ţipăt ascuţit şi fuge din biserică… „Nu pot! Nu pot!” spunea ea întruna, printre sughiţuri. Când logodnicul şi „Bonne Amie” o vor lua cu binişorul, căutând s-o liniştească, fata va izbucni într-un râs înspăimântător, smintit. – A trăit mulţi ani după aceea, la mânăstirea Agapia, cu mintea întunecată. Era blândă; privea, pierdută, în depărtare, acolo, de unde, într-o zi, avea să vină s-o ia frumosul ofiţer austriac, iubitul ei.

După Radu Rosetti, „Lepădarea de lege”, în Poveşti moldoveneşti…, pp.141-172.

Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident.

În ultima vreme m-am distanţat treptat de simpatii sau antipatii ideologice ori personale faţă de unul sau altul dintre cele două mari partide politice, sau mai bine zis, faţă de cei doi candidaţi care s-au confruntat în turul doi. Am făcut un exerciţiu încercând să privesc lucrurile din perspectiva unui om de comunicare. Am sesizat câteva chestii intereasante pe care le voi expune mai jos.

Cum nu prea mă uit la televizor, în timpul şi spre finalul campaniei electorale am urmărit în special pe internet discursul şi strategia de campanie a celor doi candidaţi. Astfel, analiza de faţă se concentrează pe spaţiul virtual. După cum ştim şi după cum ne confirmă numeroase sondaje, proporţia de utilizatori de internet cu vârste cuprinse între 18-30 de ani este mult superioară celorlalte categorii de vârstă care preferă ca sursă de informare televizorul sau presa scrisă.

Prin urmare, campania electorală pe internet miza mult pe atragerea de voturi din partea electoratului tânăr. Privind la felul în care s-au desfăşurat lucrurile, prezenţa celor doi candidaţi pe internet a fost inegală. Pe scurt, cei de la PD-L au dominat, fără o concurenţă reală, zona internetului. PSD-ul ori n-a fost interesat să-şi facă promovare pe internet, gândidu-se probabil că ei se adresează unui electorat cu o medie de vârstă ceva mai ridicată care implicit foloseşte internetul mai rar, ori cei din staff-ul lor de campanie pur şi simplu nu s-au gândit la asta. Oricum ar fi, a fost o greşeală majoră.

Dacă PSD-ul nu prea şi-a făcut simţită prezenţa pe internet, să vedem cum s-au desfăşurat cei de la PD-L. Dacă la electoralele din 2004 campania cu ardeiul gândită de Felix Tătaru a fost un succes, nici de data aceasta, cei care au coordonat campania lui Băsescu nu s-au situat mai prejos. Chiar dacă Băsescu ar fi pierdut alegerile, strategia lui electorală a fost, nu de puţine ori, mai bună şi mai coerentă decât cea a PSD-ului. Concret, campania democrat-liberalilor pe internet s-a concentrat, din câte am remarct eu, pe Facebook, dar poate şi pe alte reţele sociale similare, n-am verificat. Alături de Facebook, au penetrat masiv internetul (site-uri, forumuri) pentru a discredita mesajul celor de la PSD. De fapt, n-a fost o acţiune de promovare făţisă a PD-L-ului, ci mai degrabă o energică campanie anti-PSD.

Totul a gravitat în jurul ideii că cei de la PSD sunt comunişti, iar acest lucru a fost popularizat pe site-uri care, într-o manieră profi, îţi inspirau o atmosferă orwelliană (vezi aici). De fapt, totul pare a fi inspirat din acest clip interzis de CNA. Cumva, cei din staff-ul de campanie al lui Băsescu au „furat” ideea şi au aplicat-o PSD-ului. Astfel, s-au bazat pe două lucruri: în primul rând, sensul şi conotaţia aproape diabolică pe care a căpătat-o cuvântul „comunist”, iar în al doilea rând, pe lipsa, mai mult sau mai puţin, de cunoştinţe despre politică a tinerilor. Din punct de vedere al PR-ul, performanţele celor din spatele campaniei lui Băsescu sunt demne de admirat – au reuşit să creeze o stare emoţională aparte şi să impună chiar un trend, acela de a fi anti-comunist. Iată câteva observaţii în acest sens. În primul rând, un partid e format din găşti, mai ales când e vorba de un partid mare. Din câte am remarcat eu, Mircea Geoană face parte dintr-o altă gaşcă decât cea a lui Ion Iliescu sau Adrian Năstase. El este mai degrabă cu grupul de la Cluj, cu Cristian Diaconescu, Liviu Dragnea şi alţii. Ba chiar în urmă cu câţiva ani se spunea despre Mircea Geoană c-ar fi omului lui Băsescu din PSD – lucru destul de plauzibil. Prin umare, teama de „comunişti” inspirată votanţilor era una nu foarte justificată, însă, ce-i drept, cu priză la public. Pe lângă asta, la nivelul campaniei şi al discursului, mai trebuie adus în vedere un lucru: în ce măsură cei de la PSD sunt comunişti? Am putea afirma, destul de justificat, că în aceaşi măsura ca şi cei de la PD-L. Aici apare principala contradicţie în discursul celor de la PD-L. În orice caz, n-a fost o piedică pentru că cei mai mulţi n-au sesizat-o ori n-au vrut să ţină seama de ea. Astfel, din punct de vedere al PR-ul, faza cu „comuniştii” a fost de nota 20, vorba aia, „le-a tras-o” Băse celor din PSD, însă în realitate, isteria anti-comunistă a fost fabricată şi halită imediat de cei mai mulţi. Pe puţini dintre colegii mei de generaţie i-am auzit spunând că Mircea Geoană este un social-democrat modern sau că votează cu Băsescu pentru că cred în valorile de dreapta şi susţin măsuri politice în acest sens.

Rezultatele alegerilor au arătat că votanţii cu vârste cuprinse între 18 şi 30 de ani au pus ştampila, în proporţie ridicată, pe Traian Băsescu. La acest lucru a contribuit, bineînţeles, carisma, mesajul lui mai convingător, dar şi intensa promovare pe internet. În ce măsura i-a convins pe tineri promovarea de pe internet, nu pot să apreciez, dar bănuiesc că a contat. Cred că în materie de marketing politic, mulţi ani de acum înainte, candidatul care va gestiona faza cu „tu eşti comunist”, acuzându-şi contracandidatul de acest lucru, va avea un avantaj real. Sunt sigur că dacă cei din staff-ul de campanie al lui Mircea Geoana ar fi folosit ei această „armă”, precum în clipul ăsta (care e anti-Băsescu), ar fi avut la fel de mult succes. Dincolo de confuziile ideologice şi frământările politice, alegerile din 2009 rămân pentru pasionaţii de PR şi comunicare politică o experienţă interesantă, cel puţin pentru mine aşa a fost.

Nu prea am mai citit beletristică în ultima vreme, am fost prins cu fel de fel de cărţi de istorie, sociologie sau politică. Totuşi, mi-era dor de o poveste ca atunci când ai chef să vezi un film bun. Astfel, mi-am adus aminte de o carte despre care îmi povestise frate-miu cu ceva timp în urmă. Am început s-o caut prin casă şi după ce am răscolit puţin prin bibliotecă, am găsit-o. E vorba despre Princepele lui Eugen Barbu.

În urmă cu câţiva ani l-am mai citit pe Eugen Barbu, mă refer la romanul său Groapa. Ţin minte că-mi plăcuse, de aceea, eram convins că şi Princepele va fi o lectură plăcută şi interesantă – nu m-am înşelat. Încă din primele pagini scriitorul te introduce într-o atmosferă în care te scufunzi, care te înlănţuie cu forţă şi te transportă în tenebrele Epocii Fanariote. Treptat, prin lungile descrieri, începi să simţi intens tumultul acelor vremuri. E o incursiune într-o lume măcinată şi extenuată de viciu, de senzualism, strivită de un destin care o situează la marginea moralităţii. Adesea ai senzaţia unui prezent continuu în care oamenii sunt ca nişte umbre animate doar de cele mai abjecte pofte trupeşti şi de desfrâu.

În istoriografia noastră nu de puţine ori se precizează că Epoca Fanariotă a fost poate una dintre cele mai cumplite perioade din istoria României. În acest sens, pasajele în care scriitorul ne prezintă gândurile intime ale Princepelui sunt terifiante. Te revolţi şi te întrebi cum de a renăscut acest popor după mai bine de nu veac în care, practic, n-a existat. Accentuarea dominaţiei turcilor şi apoi domniile fanariote ne-au atras în vârtejul unei lumi orientale care a alunecat spre o profundă decădere morală.

Dincolo de intriga romanului, stilul în care e scris, numeroasele arahaisme şi metafore, detaliile, limbajului expresiv şi forţă de reprezentare a unor imagini îţi incită simţurile şi imaginaţia. Totodată, documentaţia e atât de vastă, încât uneori ai impresia că totul ţi-e străin. În orice caz, e o experienţă înteresantă. Acum, nu cred că greşesc dacă afirm că Princepele lui Eugen Barbu este unul dintre cele mai bune romane din perioda comunistă a literaturii nostre. Am citit undeva că această carte face şi o referire subtilă la perioda dejistă din anii ‘60 – poate fi interpretată şi aşa.

Azi dimineaţă găsesc un mesaj de la frate-miu pe gtalk cu un link spre Wikipedia la un articol despre Iliaş Colceag. Alături de link, frate-miu mă întreba dacă ştiam că amiralul rus Aleksandr Kolceak avea origini româneşti. Nu, n-am ştiut, iar acum am aflat şi eu acest lucru.

Pentru cei cărora le este mai puţin cunoscut acest nume, amiralul Kolceak a fost unul dintre eroii Armatei Albe din Războiul Civil Rus. A rămas în amintirea oamenilor ca un simbol al luptei împotriva bolşevicilor, fiind totodată şi un reper în istoria marinei ruseşti. Mai multe amănunte biografice găsiţi despre el pe Wikipedia. Mai vreau să adaug aici că în 2008 s-a făcut un film destul de bun despre luptele amiralului Aleksandr Kolceak din timpul războiului civil. Pentru cei interesaţi, găsesc mai multe detalii aici.

Acum, în privinţa originii lui româneşti, pe Wikipedia am citit că se trage dintr-un oarecare Iliaş Colceag. Acest Iliaş, moldovean la orgine, trecut ulterior la mahomedanism, a luptat multă vreme în slujba Imperiului Otoman, deţinând chiar şi câteva funcţii precum cea de comandant al Cetăţii Hotin. Într-unul dintre multele războaie ruso-turce (cine le mai ţine socoteala…), ruşii au ocupat Cetatea Hotinului. Astfel, comandantul cetăţii, adică Iliaş Colceag, a fost luat prizonier la ruşi. Între timp se încheiase pacea şi avea de gând să se întoarcă la turci, însă aflase că sultanul nu-l mai vrea, ba mai mult, îl consideră vinovat de pierderea Cetăţii Hotin şi hotărâse să fie omorât. În acest condiţii, Colceag a decis lucreze pentru pentru un conte polonez. Toate astea se întâmplau în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Mai târziu, fiul său va intra în slujba Rusiei urmând tot o carieră militară. Printre urmaşii acestuia de mai târziu se numără şi amiralul Aleksandr Kolceak.

Iată o scenă destul de reuşită din filmul de care aminteam mai sus:

… sau de ce nu mă duc la vot.

Pentru că, în principiu, câştigătorul e deja stabilit. Numele noului preşedinte vine în plic. Cine stabileşte asta? Adesea mă întreb şi eu. Cu siguranţă e o gaşcă de oameni cu mulţi bani, cu multă influenţă, cu multă putere la nivel mondial, o gaşcă gen Bilderberg Group sau Propaganda Due. Ok, să-mi spun cineva că bat câmpii, poate fi îndreptăţit, însă să-mi spună că votul meu chiar contează… nu, nu contează. Deşi, aşa în general, n-am fost de multe ori la vot, încep să cred că m-am dus degeaba până acum.

În primul tur am fost la vot, m-am dus mai mult din curiozitate. A fost prima dată când am votat la nişte alegeri prezidenţiale. Deşi nu simpatizam cu niciun candidat, totuşi am votat. Părerea mea e că rezultatul din primul tur a fost cu totul altul, dar fie. Acum, mai fac o precizare care-mi întăreşte credinţa că de fapt noi nu decidem nimic, nici măcar atunci când ne implicăm în politică. În cadrul principalelor partide din ţara noastră sunt oameni mult mai capabili decât cei care au participat acum în cursa electorală. Până la urmă, aş fi votat omul, nu partidul, căci treaba cu ideologia de partid e ultimul lucru în care mai cred – să fim serioşi. În fine, cine ştie cum se aleg şi candadidaţii pentru prezidenţiale în interiorul partidelor. Un lucru însă mi-e destul de limpede, criteriile nu ţin de pregătirea şi calităţile unui om care doreşte să fie nominalizat, ci sunt cu totul alte principii după care se face selecţia.

În final, nu voi mai merge la vot pentru că n-am încredere în desfăşurarea corectă a alegerilor şi pentru că nu-mi plac candidaţii. Chiar dacă ar fi să-mi placă vreunul, probabil că n-aş avea încredere în el, aş ezita să-l votez. Întotdeauna toţi promit, însă foarte rar se ţin de acele promisiuni. E destul frustrant când ai sentimentul c-ai fost înşelat. De asemenea, după cum mulţi afirmă, cred şi eu că absenteismul exprimă ceva: poate nemulţumirea oamenilor faţă de clasa politică, poate chiar o nunaţă de apatie (ca să nu spun aversiune) faţă de sistemul democratic în sine. Cum ar fi să existe un Partid al Absenteiştilor? Desigur, ar fi o contradicţie în termeni.

Pe la începutul lunii mă întrebam când va avea loc târgul de carte Gaudeamus. Iată că în acest an a coincis cu nişte zile de noiembrie însorite şi senine cum nu prea am mai văzut în perioada asta a anului. Spre deosebire de anii trecuţi când vremea era mohorâtă şi te ţinea în casă, acum a fost o plăcere să faci o plimbare până la Romexpo. Însă nu aceaşi atmosferă a fost şi la târg. Efectele crizei s-au simţit atât în domeniul editorial, cât şi în buzunarul celor au vizitiat târgul zilele trecute. Printre cei peste 100.000 de vizitatori, m-am numărat şi eu.

Dacă în alţi ani a fost necesar să plătesc bilet, de data asta pentru studenţi intrarea a fost liberă. Lucru ăsta m-a mulţumit pentru că puteam să ies oricând să iau o gură de aer ori să fumez o ţigară iar după aceea să mă întorc înapoi la standurile cu cărţi. Acum, în materie de cărţi, pot să spun că n-am găsit chestii foarte interesante. De fapt, în mare parte, erau cam aceleaşi titluri pe care le văzusem şi anul trecut – asta pentru că, după cum spuneam şi mai sus, editurile nu prea au mai scos cărţi. Curios e faptul că nu i-am mai văzut pe cei de la Cotidianul, alături de rivalii lor de la Adevărul şi Jurnalul Naţional. Probabil n-au avut fonduri necesare să participe, de atlfel, taxa pentru cel mai mic stand ştiu că a fost destul de mare. La pretenţiile unui ziar precum Cotidianul, era de la sine înţeles că trebuiau să ia un stand mare şi frumos amenajat, ca să nu fie mai prejos de colegii de la celelate ziare.

Mi-a atras atenţia un lucru la acest târg: erau numeroase edituri care abordau domenii precum ortodoxia sau religia în general. La cei de la Editura Egumeniţa am văzut cărţi interesante, n-am apucat însă să-mi cumpăr vreuna. Apoi am căutat standul Editurii Paideia – într-un final l-am găsit. Nici la ei nu am văzut apariţii editoriale noi. În schimb, vindeau nişte harţi, chipurile, de epocă. Ştiţi voi, cu hârtie îngălbenită, ruptă, uzată. Mi s-au părut de prost gust şi mai erau şi scumpe pe deasupra. De amintit e faptul că aveau o ediţie din Iliada (în versuri) destul de originală şi interesantă.

Ca să vorbesc despre marile edituri… ce să zic, de fiecare dată le evit standurile. Acolo e mereu aglomerat, nu te poţi uita în linişte la o carte. La Humanitas, unde se adună toată snobăreala, era mereu full, te calcai în picioare cu oamenii. Am zis să mă duc, căutam ceva de Eliade, dar n-am găsit. Acum, nu pot să nu amintesc de mondenităţile specifice care însoţesc astfel de evenimente. De exemplu, am văzut-o pe acolo pe Andreea Marin, şi-a lansat şi ea o carte. Despre ce… n-am înţeles prea bine. În orice caz, nu era vreun roman sau ceva de genul ăsta, ci era un cărţoi despre viaţa ei, parcă – în fine, plictisitor. La standul minorităţilor etnice din România am văzut câteva titluri interesante – aici macedonenii mi-au dat moca o carte despre Haiducia în Oltenia, frumos din partea lor.

Anul trecut aveau unii un stand unde nu vindeau cărţi, ci nişte mici statuete, copii destul de fidele ale Gânditorului de la Hamangia. Mi-au plăcut tare mult şi m-aş fi aşteptat să-i găsesc şi în acest an. În orice caz, ceva asemănător am văzut la Editura Dacica, care avea la vânzare nişte mici busturi de-a lui Decebal – erau ca lumea, n-am avut însă bani să-mi iau unul.

În fine, după ce m-am învărtit prin tot târgul şi obisesem deja, îainte să plec îi căutam pe cei de la Comunicare.ro – bani nu aveam prea mulţi, însă vroiam să-mi iau o carte de la ei. I-am găsit până la urmă şi mi-am cumpărat Geopolitica lui Paul Dobrescu. Uitându-mă prin cuprins, apreciez că e o carte bună, susţinută de o documentaţie solidă. M-am mai uitat şi după alte cărţi de geopolitică căci mă interesau. Nu prea am văzut titluri care să merite banii. De fapt, ce vorbesc… nu prea erau cărţi care să trateze acest domeniu.

După ce am ieşit, mi-am amintit cu dezamagire că secuii care veneau în anii trecuţi acolo, de data asta nu mai erau prezenţi. Ştiţi voi, secuii cu kurtosz kolacs. Eh, dar dacă n-au fost să fie colacii secuieşti, după câteva ore de vânzoleală au picat bine nişte mici bine prăţjiţi şi amărui. Apoi, în următoarele două zile de Gaudeamus, am urcat câteva grade mai sus, spre Paralela 45.